|
Erau odata un baiat si o fata care se iubeau foarte mult. Dar erau amandoi saraci,
asa ca au cazut de acord sa astepte pana ce el va face destui bani pentru ca sa poata trai confortabil. Atunci se vor casatori si vor trai fericiti. I-a trebuit mult sa-i faca, intrucat
strangerea banilor este o treaba tare inceata, iar el dorea, din moment ce o facea, sa adune destul pentru a fi cu adevarat fericiti. In cele din urma si-a atins
scopul si s-a intors acasa bogat. Atunci s-au intalnit din nou in salonasul saracacios mobilat unde se despartisera. Dar nu au stat la fel de aproape ca in
trecut. Caci ea traise singura atat de mult, incat luase apucaturi de fata batrana si se simtea foarte enervata ca el ii murdarise covorul cu ghetele pline de noroi. Iar el
trudise atat de mult pentru a castiga bani, incat devenise dur si rece ca insisi banii si facea eforturi sa se gandeasca la ceva afectuos pe care i l-ar putea spune.
Asa ca, pentru un timp, au stat unul de altul de o parte si altul de cealalta a ornamentului care imita
semineul adevarat, amandoi intrebandu-se de ce au varsat lacrimi atat de fierbinti in acea zi cand s-au sarutat la despartire, asa ca, atunci cand si-au spus din nou "La
revedere!", s-au simtit usurati. (Jerome K. Jerome - "Arta de a
NU scrie un roman" - pag.77) |
